Rege timp de 48 de ani, Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria României, cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare care domnise 47 de ani.
Dar cum a ajuns România să fie condusă de un prinț străin?
După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza din 1866, politicenii români au căutat o soluție care să asigure stabilitatea politică a țării și să garanteze Unirea din 1859. Atât partidul liberal, cât și cel conservator, au decis că cel mai potrivit ar fi să propună unui prinț străin să preia domnia. După ce au fost refuzați de Filip de Flandra, I.C. Brătianu și C.A. Rosetti fac propunerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen care acceptă, cu acordul Regelui Prusiei şi al lui Bismarck, să conducă România.
”Carol I de Hohenzollern a domnit de la 10 Mai 1866 până la moartea sa, la 10 octombrie 1914.
A venit într-o Românie care figura pe hărțile europene în componența Imperiului Otoman și în urmă o putere regională pregătită să încorporeze Transilvania, leagănul națiunii române. A luptat, la propriu, în fruntea soldaților săi în Războiului de Independență din 1878-1878, în vremea lui s-a înființat Banca Națională, s-au dezvoltat Universitățile și Academia și s-a construit o rețea de căi ferate și drumuri echivalentă cu cea din statele occidentale.
Disciplinat, rezervat și cu o extraordinară putere de muncă, Carol I s-a dovedit a fi exact omul de care avea nevoie România ca să reducă decalajul de secole ce o separa de Europa Occidentală. Elitele politice românești i-au oferit lui Carol I de Hohenzollern Coroana României împreună cu o misiune foarte dificilă. Împreună au reușit.” (Europa liberă)
În cei 48 de ani de domnie Carol I a obținut independența țării, a adoptat prima Constituție a României, a redresat economia, a modernizat statul român înființând instituții occidentale. În timpul domniei sale a fost construit Castelul Peleș, unul dintre cele mai moderne castele din Europa de la acea vreme, un obiectiv turistic vizitat anual de mii de turiști. Tot Carol I a fost cel care a unit Dobrogea de restul țării după războiul ruso-turc, dând ordin ca peste Dunăre să fie construit podul dintre Fetești și Cernavodă.
Merită menționat faptul că adoptarea primei Constituții a României a însemnat un pas înainte în modernizarea țării. Inspirată din Constituția Belgiei, aceasta era cea mai avansată Constituție a vremii sale, punând România în prim-plan.
”Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 Carol I a primit titlul de Alteță Regală. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. ”(wikipedia)
Dinastia lui Carol I
Înainte de a deveni Principe al României, Carol a fost trimis de tatăl său, Carl-Anton să facă un voiaj de studii în Franța și Algeria în ianuarie 1862, însoțit de locotenentul von Schrötter. În Algeria a stat două luni.Regele Carol și regina Elisabeta ai RomânieiCând a fost ales Principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.
A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.
Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite, el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, Principesa Maria, născută pe în 1870 și decedată în 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, și fiul acestuia, Carol
Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de manieră evident naivă, ca o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și împărații de la putere, ar scuti națiunile de indolența și corupția conductorilor.
Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni Principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914 , la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe Ferdinand să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă și Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.
Jurnalul intim al regelui, tradus după manuscrisul original scris cu caractere gotice, a fost publicat în iunie 2007 de către Editura Polirom, sub îngrijirea istoricului Vasile Docea.
Jurnalul include planurile pentru țară cât și planurile sale personale. (wikipedia)
