La începutul secolului XX, când domeniul aviatic abia își începea dezvoltarea, a apărut necesitatea unor sisteme de siguranță pentru piloți. Primul care a gândit un astfel de sistem a fost Anastase Dragomir, un inginer român născut în Brăila. Preocuparea pentru siguranța piloților a venit după ce Anastase Dragomir a fost martor al zborurilor de încercarea ale lui Traian Vuia și Aurel Vlaicu, acesta din urmă găsindu-și sfârșitul în timpul unui astfel de zbor.
Dragomir a fost marcat de această tragedie și a plecat la Paris unde a lucrat la mai multe fabrici de avioane cu scopul de a dezvolta un sistem de siguranță pentru piloți.
După ani de experimente și ajutat de un alt inginer român, Tănase Dobrescu, Dragomir a brevetat un astfel de sistem, “Nou sistem de montare al parașutelor la aparate de locomoție aeriană”(“Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne”). Conform cererii de brevet, invenţia însemna “un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Mecanismul includea o serie de comenzi care puteau fi apelate de pilot înainte şi după ejectarea din avion, pentru a oferi un minim de control.
După un an se reușește testarea acestui sistem, un real succes, lăudat de presa franceză de atunci. Încurajat, Dragomir revine în țară și continuă testările în colaborare cu Serviciul tehnic al aviației române, cu același succes.
Îmbunătăţirea scaunului ejectabil
Anastase Dragomir nu s-a mulţumit însă doar cu obţinerea brevetului pentru prima versiune a cabinei catapultabile, astfel că în următorii ani a lucrat la îmbunătăţirea acestuia. Prin urmare, el a introdus o serie de factori, cum ar fi rarefierea aerului la peste 4.000 de metri altitudine, scăderea drastică a temperaturii într-o astfel de situaţie sau curentul de aer cu forţa de 3 tone care izbeşte pilotul care se catapultează dintr-un avion care zboară cu 1.000 de kilometri pe oră.
În acest sens, Dragomir obţine un nou brevet de invenţie în 1950 cu numele de “celulă paraşutată”, însă de data aceasta vorbim de unul românesc, care în descriere menţiona “folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite înălţimi şi folosirea pentru cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie, debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii“.
Zece ani mai târziu, Dragomir şi-a pus ideile în practică şi în cazul avioanelor de pasageri, cu un sistem care prevedea cabine catapultabile pentru fiecare pasager.
Invenţiile lui Anastase Dragomir au fost preluate inclusiv de armata americană. Datorită resurselor financiare mult mai generoase pe care le-au avut la dispoziţie, inginerii americani au reuşit să îmbunătăţească cabina catapultantă şi au transformat-o într-un veritabil scaun ejectabil. Acesta a fost implementat ulterior pe avioanele supersonice militare, iar în prezent scaunul ejectabil a devenit o componentă banală a acestor aparate de zbor. (giz.ro)
Anastase Dragomir a murit la 70 de ani, lăsând în urmă idei care au fost preluate și dezvoltate mai târziu de alți inventatori. Însă prin invenția scaunului ejectabil marele inventator român a schimbat lumea aviatică și a salvat nenumărate vieți omenești.
